Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De solitudine

        de Gheorghe Grigurcu

Romantismul a acordat solitudinii un statut poetic fără precedent. Poza acreditată a bardului romantic implică neapărat o singurătate cît mai la vedere, visătoare, cogitabundă, producătoare de fiori nutritivi pentru alte singurătăţi, aşadar contagioasă. În raza şcolii în cauză nu e de conceput o individualitate creatoare ce se respectă fără stigmatul solitudinii, întrucît, aşa cum se rostea, cu un grăunte de ironie, Schopenhauer, „a fi singur este soarta hărăzită tuturor minţilor mari - o soartă cîteodată deplînsă, dar totuşi întotdeauna aleasă drept cel mai puţin întristător dintre rele”. Rămîne de stabilit substratul moral al dorinţei noastre de izolare. Să fie aceasta orgoliul de nu chiar vanitatea? Să reprezinte singurătatea o manifestare a impulsului concurenţial, al voinţei de supremaţie care zace în psihia noastră chiar fără a ajunge cu toată claritatea în conştiinţă? Zice Balzac: „Cine se subestimează, nu e în stare să trăiască singur”. Dar cine se estimează la ceea ce i se pare a fi adevărata-i valoare? Dar cine, caz defel rar, se supraestimează? Ajungem la un infern al singurătăţii. Oricum, singurătatea e starea firească a unei disocieri ce-o întrupează, în principiu, creatorul, adică cel care aduce o noutate de ordin estetic ori speculativ. O atare noutate (unicatul, mă rog, pe care-l ilustrează opera) se răsfrînge, cu variabile efecte, în structura mentală şi comportamentală a individului care a generat-o, îi induce o umoare particularizatoare. Fie că are clipe de beatitudine narcisiacă, fie că e cuprins de îndoieli, acesta se separă de restul umanităţii, confiscat de vocaţia sa similidemiurgică. Inevitabila singurătate a celui ce se crede creator cunoaşte însă o diversitate de nuanţe ce-o pot purta, uneori insesizabil, de la sublim la grotesc.

*

Teribila singurătate a clovnului, bruiată de mesajele sale anapoda, deci incomunicabilă, singurătate eşuată în ridicolul care e forma compromisă a absurdului.

*

Să fie oare posibilă o „perfecţiune” a singurătăţii? Nu e vorba în orice aspect al fenomenului de un raport, fie şi contorsionat, fie şi amputat, fie şi disimulat, cu colectivitatea? De la Adam încoace omenirea e un conglomerat de conştiinţe particulare ce nu se pot defini decît prin acceptarea sau refuzul tiparului comun, prin stereotipii sau originalităţi, în realitate prin amestecul lor, căci trăsături pure nu s-ar putea stabili. Oricît de retras ai trăi, observa Goethe, înainte de a-ţi da seama, devii debitor sau creditor. Îndeobşte un deziluzionat, singuraticul se cuvine să admită că şi singurătatea nu e decît relativă, în bună măsură o iluzie consolatoare. Frecvent, acesta se repliază într-un ambient intim, într-un microclimat al unei relaţii privilegiate cu una sau cîteva fiinţe, care, într-un fel, se substituie restului omenirii. Constituie o omenire rezumativă, sintetică. Prin urmare, mai curînd decît o abstragere absolută din lume, singurătatea reprezintă capacitatea de-a reformula conexiunile cu lumea într-un chip protestatar-reducţionist, convenabil eului solitar.

*

Cazuri-limită ale singurătăţii. Starea celui aflat sub cupola credinţei, starea mistică în care înstrăinarea de contingent e contrabalansată de o deschidere către transcendent, şi dispoziţia demonică, nihilistă, provocatoare la maximum. „Cînd voi izbuti să trezesc sila şi oroarea unanimă, voi cuceri singurătatea” (Baudelaire). În ambele ipostaze, fiinţa e locuită de forţe centrifugale, de esenţe de dincolo de economia sa curentă. Singurătăţi metafizic potenţate de har sau de sacrilegiu.

*

Viaţa modernă aduce varianta unei solitudini paradoxale ce ajunge a-l stăpîni pe omul aflat în mulţime, mai cu seamă pe locuitorul marilor metropole. „Cine nu ştie să fie singur într-o mulţime, ne avertiza autorul Florilor Răului, nu ştie nici să-şi populeze solitudinea”. Iar Jules Renard îl confirma: „Iubesc solitudinea chiar cînd nu sunt singur”. O asemenea izolare ticsită de semeni indiferenţi, trataţi cu indiferenţă, împovărătoare prin aparenta-i contradicţie, este rezultatul unei alienări generice, al unei societăţi ce se îndepărtează de sine, se reneagă la nivelul microcelular al componentelor sale individuale. Toate doctrinele integratoare, fie de factură liberală, fie totalitară, se izbesc de această primară reacţie a individului ce echivalează singurătatea cu libertatea.

*

Dacă libertatea interioară e miza de căpetenie a solitudinii, putem reflecta la faptul că aceasta nu e decît la îndemîna unor personalităţi spiritualmente evoluate, a unei elite. Masele, emblematice pentru epoca noastră, nu sunt atrase de libertatea individuală, interesul lor îndreptîndu-se către autoritatea ce acordă drepturi colective, asimilate unor „egalităţi”. Deşi pare bizar, democraţia nu e prielnică libertăţii în sensul său nobil. Cuprinsă într-o densă reţea birocratic-administrativă, fiinţa se aplatizează. Stihiile interioare se sufocă într-un mediu al „corectitudinii” materialiste. Dintr-un punct de vedere mai înalt, după cum arăta Denis de Rougemont, libertatea nu e un drept, ci un risc. De bună seamă riscul fiinţei de a-şi asuma aventura existenţială, de a se confrunta cu împlinirea sau cu eşecul sau cu eşecul ca o dramatică împlinire. Singurătatea astfel înţeleasă poate apărea în ochii omului comun drept o bizarerie tangentă la capriciu ori la patologia psihiatrică. Omul-standard, reliefat mai mult decît oricînd în contemporaneitate, nu e prietenos faţă de omul excepţional. Evident, singurătatea nu este exclusiv „luxul bogaţilor”, cum nota undeva, cu nervozitate, Camus, ci „luxul” dureros al oamenilor cu trăiri lăuntrice de-o anume intensitate. Al damnaţilor care dincolo de speţele claselor sociale, ale etniilor, confesiunilor etc. alcătuiesc o categorie distinctă, o confrerie rezistentă în istorie…

*

Hans-Georg Gadamer propune o distincţie între singurătate şi însingurare. Dacă singurătatea este o căutare (a îndrăgostitului, a potentatului, a credinciosului etc.), însingurarea semnifică o pierdere, „ca simptom al înstrăinării de sine”, cînd te simţi străin într-un mediu altădată familiar, cînd constaţi că nu mai ai o „limbă comun㔠cu semenii. Caracterului clasic al celei dintîi îi corespunde caracterul „modern” al celei de-a doua, generate de o societate progresiv tehnologizată, tot mai indiferentă la nevoile şi doleanţele noastre tradiţionale. Riposta discretă, însă cu o formidabilă potenţialitate, a omului la această alterare a propriei sale condiţii este însingurarea care demotivează societatea, îi subminează edificiul. Nu e imposibil ca în final să existe o explozie.

*

Emfază ori (şi) un puseu de mişcătoare generozitate? „Vreau să fiu singur, ca să iubesc oamenii” (Malraux).

*

Singurătatea paradiziacă a copilului, ca o mîntuire apriorică.

*

Solitarul are aerul unui ins ieşit din orice determinism obştesc, care-şi umple golul creat printr-o asemenea formidabilă ruptură cu fantezii şi care se poate fantaza pe sine însuşi, autocreîndu-se. Cel mai mare singuratic al tuturor timpurilor: Don Quijote.

*

Cînd e prea intensă, singurătatea se aprinde aidoma unei hîrtii sub o lupă ce strînge razele solare. Singurătatea care e o eliberare de lume, se eliberează astfel de sine, transfigurîndu-se în soluţiile patosului, inspiraţiei, iluminării.

*

La o treaptă superioară, solitudinea se contopeşte totuşi cu socializarea. Dintre cele patru tipuri de singuratici pe care le discerne Nicolae Berdiaev, ultimele două confirmă fenomenul. E vorba de omul ce refuză formal societatea şi se străduieşte a se menţine în interiorul vieţii sale prin meditaţie, adică gînditorul, şi de cel ce, aprofundînd solitudinea, se întoarce concomitent spre tribulaţiile obştii, adică profetul. Posedînd „un drept sacru la singurătate şi la a-şi proteja viaţa intimă”, nu oferă aceştia roadele izolării lor potenţate, ale destinului lor devenite bun public? De fapt stimulente pentru alte singurătăţi dintre care multe se risipesc în anonimat, asemenea unor flori ce, neluate în seamă de oameni, cutezăm a presupune că desfată nările Domnului.

© 2007 Revista Ramuri